Un meci de tenis împotriva a doi neputincioşi

Politichia dâmboviţeană din ultimele săptămâni a început să semene tot mai mult cu un meci de tenis în care, pe deoparte o echipă este formată dintr-un adormit care atunci când se trezeşte zbiară ce probabil a visat pe timpul lungului şi agitatului său somn având în completare un mic piţifelnic cu pretenţii de mare strateg care le ştie pe toate dar nu este pregătit în nimic, iar pe de altă parte o echipă formată dintr-un singur om care poate să-i ronţăie pe amândoi la micul dejun fără nici măcar să bage de seamă (el …nu ei). Talentul, experienţa dar şi viclenia, acestui om îi conduce (încet dar sigur) pe cei doi spre un final previzibil al meciului deoarece rateurile acestora au început să devină un lucru obişnuit făcând deliciul presei şi analiştilor.

Arătându-şi “DEOSEBITA” preocupare pentru doleanţele poporului format (şi nu reprezentat) de vreo 5-600 de strigători din piaţă (fiecare cu oful lui gen mitropolitul este prea tânăr sau salvaţi Roşia Montana), au intrat într-un soi de falsă “exaltare” acuzînd…ei ştiu pe cine…că voinţa poporului nu este ascultată de netrebnicii guvernanţi.Au bătut fierul ăsta mult şi bine pînă s-a răcit  lumea deja  plictisindu-se  de deviaţile bombastice ale adormitului şi de miorlăiturile populiste ale piţifelnicului. Rezultatul: mingiile de răspuns ale adversarului îi apropiau pe nesimţite şi inconştient  de tuşă. Zbătându-se să se îndeparteze, precum un boxeur îngesuit din colţul fatidic, au inventat povestea cu “greva parlamentară” necunoscînd, spre dauna lor, că românii încă nu s-au dezvăţat (precum parlamentarii) de acest prost şi nesănătos obicei de a-şi câştiga traiul de zi cu zi muncind. De data aceasta au început să fie alergaţi din tuşă în tuşă (în uralele celor din tribună) lipsindu-le astfel timpul să-şi coordoneze eforturile şi strategia împotriva unui individ care acoperea tot terenul (al draq’ cu neamu’ lui) cu uşurinţa unui ghepard ce atinge 70 km la oră în 6 secunde. Greva parcă le-a turnat plumb în picioare şi palincă în creieri, iar publicul a început să-i huiduie pentru “prestaţia”penibilă de pe teren. Deja se simţea o “boare”de revoltă şi dispreţ pentru grevişti dar febra jocului nu îi lăsa s-o simtă. Deci 1-0 pentru “individ”. Dar iată că o nouă lovitură piezişă zgudui racheta adormitului trezindu-l pentru câteva momente la realitate şi panicându-i intestinele lenevite de inactivitate. Demisia întregului guvern (mai puţin maghiarii care …) îi puse în încurcătură pe motiv că…băi nene noi ce dracu’ mai cerem acuma!?…că nici la grevă nu putem renunţa…măcar să mâncăm rahatul până la capăt. Deci…2-0 pentru mameluc.

Nici nu se dezmeticiră bine de la ultimul smash că perversul adversar  trimise altul  bine plasat taman printre picioarele piţifelnicului atentând astfel la onoarea lui de familist şi lăsându-i pe amîndoi cu gura căscată bâiguindu-şi, totodată,  neputinţa dar mai ales lipsa de pregătire strategică pentru un asemenea meci. Propunerea de numire ca prim ministru a piţifelnicului îi băgă în ceaţă definitiv de mai aveau puţin şi ar fi murmurat cu umilinţă şi cu deştul scobindu-se în nas: Nenea…n-o lua şi matale în serios…că ne jucam şi noi …ce naiba…sau altfel spus : noi la teorie suntem buni dar practica ne omoară aşa că spunem şi noi că a fost o glumă şi îi lăsăm pe alţii. Câteva voci răzleţe din tribună încercară să le ia apărarea cum că individul foloseşte tehnici nedemne, cum că piţifelnicului trebuia să i se dea un timp de respiro după ultimele lovituri, cum că profită de buna lui credinţă şi joacă murdar, cum că …hai bă că a fost o glumă etc. Răspunsurile (tot din tribună) au fost pe măsură gen : Bă…dacă nu este în stare să pareze…să lase dracului pe alţii sau…trebuia să ştie că dacă stai crăcănat când joci cu ĂSTA şi nu eşti atent te face …una… două. Iaca se făcu 3-0.

Deja în aer plutea amarul înfrângerii precum mirosul de ceapă prăjită pe scara unui bloc de pensionari, când a venit lovitura decisivă care îngenunche definitiv echipa celor doi, în huiduielile copioase ale tribunei. Respectarea voinţei poporului.. . adică povestea celor 300 de parlamentari. Chestia asta a pus capac la toate. Un protest vehement se făcu auzit din vestiare şi de pe tuşă. Păi de când hotăreşte poporul ce vrea muşchii lui…hotărâm noi ce vrea el spre binele nostru bineînţeles. Ce dacă sunt atâţia…lasă-i să strige până o să obosească…iar noi mergem înainte ca soldatu’ rus (cum se spune). Şi în fond…care popor…care voinţă…sper că este o glumă nu-i aşa ?

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s