Reclama claustrofobă

Vineri seara, să tot fi fost ora opt şi ceva, mă sui intr-un autobuz 300 de la Piaţa Victoriei cu destinaţia Chibrit. De cum am intrat în “dispozitiv”simt că ceva nu este în regulă. Gândiţi-vă că folosesc acest autobuz aproape zilnic şi cunosc…funcţie de oră… comportamentul celor hurducăiţi spre destinaţii diferite. Spre exemplu dimineaţa este o stare de lehamite şi pleoşteală contagioasă. În timpul zilei este o agitaţie “constructivă”, fiecare vorbind la telefon pe teme care nu vreau să le dezvolt acum. Seara dai de o atmosferă de sfârşeală, foame, nemulţumire, nerăbdare…

Şi ca să revin la “cestiune” cum m-am suit am dat de o atmosferă de bâlci în care toată lumea vorbea cu toată lumea, în care se intersectau întrebări şi răspunsuri şi chiar glume, spre hlizeala unui grup de fetişcane localizate pe mijloc. Obişnuit să observ cam tot ce mă înconjoară, am făcut un efort de concentrare să-mi dau seama…că ce mama dracului se întâmplă de s-au trezit toţi?. Mă uit în jur şi-mi zic : o fi apărut vreun prost inspirat hoţ de buzunare (că la ora asta dacă te prinde omul muncii…mielul te cheamă) sau or fi schimbat traseul nevlegii ăştia de la RATB fără să anunţe. Bănuind că aceasta ar fi singura cauză a agitaţiei am aruncat o privire scurtă prin gemul din apropiere ca să mă asigur că sunt pe traseul cel bun. Am avut însă o surpriză “tâmpită” în momentul în care privirea mi s-a oprit într-un geam opac prin care se întrezăreau “romantic” doar…umbre… de lumini ce treceau fantomatic pe lângă noi. Problema era că toate geamurile autobuzului erau în aceiaşi stare, singurul “valabil”fiind cel al şoferului până unde, oricum, nu băteai dacă stăteai mai în spate. Aşa am început să înţeleg sensul schimburilor de replici ce se desăşura în acel moment gen:

– Ce faci mamaie iar te sui…că te-ai mai suit de două ori până acu’ ?

– Păi ce să fac…crezui că e Turda că io acolo am treabă

– Să fi sănătoasă că eşti la Popişteanu acuma…

– Ba nu e Popişteanu că acolo încă nu se schimbă bordurile noi cu altele şi mai noi. A fost Domenii…ce… n-ai vă’zt prin uşă când s-a deschis? – zise altul cunoscător

– Hai bre că e Sandu Aldea doar e a cincea staţie că le-am numărat eu…răspunse competent un vlăjgan neras  şi jegos proţăpit în spate de tot.

– Aburiţi femeia de pomană că mai bine merge până la capăt şi ia înapoi  alt autobuz nevopsit.  Da’ tu unde te îngesui ca mârlanul tu nu vezi că nu este staţie, se răţoii la un rotofei transpirat care scuzându-se indirect spuse:

– Dom’le vreau să cobor că sufăr cu capul şi mă apucă istericalele. Parcă sunt în cavoul lui a’ bătrână …ai dracului de ITB-işti!

În acel moment, gândind că am eu soluţia de iluminare şi deşteptare a “prostimii” mi-am îndreptat privirea spre panoul electronic ce indică …de obicei …statia ce urmează. Dezamăgire totală…nu funcţiona. Ei bine …dragilor…desi eu trebuia să cobor la capăt (deci mă durea în pix de staţii) am început să simt un fel de agitaţie lăuntrică şi ceva “carcalaci”la stomac. Parcă eram nişte vite într-un vagon sigilat. Când se deschideau uşile  sorbeam cu nesaţ aerul şi imaginile de afară iar drumul până la capăt mi s-a părut un calvar prin care ar trebui să treacă şi nenorociţii care au hotărât să îmbrace in totalitate autobuzul cu o reclamă care, sincer să fiu, nici de afară nu o percepi prea bine dar care…aflat înăuntru …te îmbolnăveşte .

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s