Amintiri dinainte…

M-am născut iarna când afară era frig şi bătea un vânt ce făcea să tremure zidurile încăperii unde s-a petrecut minunea venirii mele pe acest tărâm. Am fost voinic încă de la început dar mai ales frumos, cu ciorăpei negri de blăniţă la picioarele din faţă şi o blăniţă chîrlionţată, albă şi pufoasă pătată cu negru la codiţă. Mama mă privea blajin şi tandru când m-a învăţat prima dată cum şi de unde să mănânc. Nici nu vă puteţi închipui ce gust bun are laptele cald de mamă, lapte de care nu mă mai săturam în timp ce mama mă dezmierda cu limba-i aspră dar totuşi plăcută îngesuindu-mă, în acelaşi timp lângă ea pentru ca să nu-mi fie frig. Am fost năzdrăvan de mic, ţopăind tot timpul cu prietenii de vârsta mea de nu ne mai săturam de joacă, de îmbrânceli, de sărituri, de rostogoliri şi răsturnări stiindu-mă protejat de mama ce mă supraveghea în permanenţă. Singura scurtă perioadă de leneveală era după ce mâncam dar nici atunci nu aveam stare desi era aşa de bine să stau lipit de mama.

Când am ieşit prima dată afară am fost ameţit de mirosul de pământ reavăn ce mi se revărsa în nări şi un val de fericire m-a cuprins invadându-mi tot corpul meu firav cu o nevoie năvalnică de frenetică  joacă. Firicelele de iarbă abia apărute nu mă interesau…parcă era mai bun laptele ce mi-l dăruia mama cu generozitate şi tandreţe.

Au mai trecut multe răsărituri de soare până când, într-o dimineaţă, au venit trei oameni (alţii decât cei care îi cunoşteam) care i-au adunat pe toţi cei de vârsta mea, ca şi pe mine dealtfel, şi ne-au împins în ceva care mirosea îngrozitor, zgâlţîia şi scotea un fum înecăcios. De pomană am strigat după mama, eram prea mulţi care făceam acest lucru pentru ca să se înţeleagă ceva. N-a venit nimeni să ne ducă înapoi şi am privit cu tristeţe şi jale în suflet cum se îndepărtează câmpul cu iarba abia mijită din care încă nu apucasem să mă înfrupt. Oare mama mă caută ? Şi dacă mă caută…de ce nu mă găseşte ? N-are cum să nu ne vadă sau să ne audă !

Acum stăm înghesuiţi într-o împrejmuire de scânduri plină pe jos de noroi urât mirositor. Blăniţa mea albă şi pufoasă, pe care mama avea grijă mereu să o cureţe, a devenit maronie de noroi. De trei răsărituri nu am mâncat nimic şi simt că mă părăsesc puterile. Din când în când unul dintre noi mai plânge într-un colţ dar am devenit nepăsător. Mi-e tare frică… dar nu ştiu de ce ! Mereu vin oameni care se uită la noi vorbesc, ţipă, se agită după care unul dintre noi este luat şi dus nu ştiu unde. Strigă după noi să-l ajutăm dar suntem prea slăbiţi şi oricum ce am putea să facem ? Îi auzim strigătele ceva timp după care ne se mai aude nimic. L-or fi trimis înapoi ? Poate mai este o speranţă să vedem iar câmpul nostru înverzit şi să ne lăsăm răsfăţaţi de mamele noastre. Dar staţi…ce vreţi să faceţi…lăsaţi-mă în pace…nu vreau…auuu…nu mă apucaţi de picioare…mă doare…MAMAAAA !

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s