Uşiţa… spre dincolo…

Viaţa mi s-a scurs pe nesimţite şi parcă mai ieri eram puştiul de 24 de ani alcătuit 90% din vise şi ambiţii nebuneşti, hotărât să întorc destinul în favoarea mea şi să-l fac maleabil ca o plastelină frământată îndelung şi obosită să se mai opună frământărilor degetelor mele. A fost o zbatere atemporală pentru că timpul se oprise pentru mine în loc pentru că era o noţiune care nu mă interesa şi nu mă preocupa ca atare.

Dar , cu extremă perfidie, acesta curgea implacabil şi-mi rodea energiile precum valurile nisipul de pe mal, fapt pe care am început să-l simt din ce în ce mai des pe la jumătatea vieţii agitate în care mă complăceam şi care …credeam eu cu naivitate…mi se potrivea. În inconştienţa mea atavică nu realizam că-mi alesesem un adversar prea puternic şi prea viclean…viaţa. Din ce în ce mai des eram băgat în colţul fatidic de care se fereşte orice pugilist, încercând să încasez cât mai puţin  căutând totodată cu disperare o cale de a scăpa şi a ajunge pe scăunelul de odihnă până la repriza următoare. Asta pînă când nu am mai găsit scăunelul binefăcător, orbecăind însângerat spre o ieşire pe care nu puteam s-o văd. Mă simţeam frustrat dar mai ales înebunit că nu puteam ajunge la el acesta fiind…credeam eu… singura cale pentru a-mi reveni. Deja simţeam cum se adună în mine loviturile mai vechi umplându-mi sufletul cu o virtuală senzaţie de neputinţă, neînţelegere, disperare şi orbire, senzaţie care mă facea să pipăi din ce în ce mai des cu palmele…căutând o ieşire… pereţii camerei în care eram prizonier definitiv…viaţa.

Şi atunci am DESCOPERIT-O !!! O uşiţă salvatoare precum cea de la căderea Constantinopolului. O uşiţă prin care am păşit într-o altă lume, o lume numai a mea dominată de un întuneric greu ca o catifea neagră în care urletele mele de neputinţă şi protest cădeau precum boabele de mercur pe pardoseală insinuîndu-se până la dispariţie între crăpăturile pardoselei ce nu o vedeam deşi o simţeam cu prisosinţă. Dar măcar puteam urla, puteam protesta, puteam  plânge a desnădejde, puteam  îngenunchea fără să mă vadă nimeni, puteam să-mi ling…spre alinare… rănile încă deschise. În neantul acela de un negru uleios singurele prezenţe fosforescente şi fantomatice erau ambiţiile mele neîmplinite, loviturile traumatizante primite de la cei care m-au înconjurat şi pe care i-am ajutat, trădările iubirilor uitate şi totuşi proaspete, foamea disperată pentru ceva mai bun spre care întind mereu mâna şi nu pot să ajung, singurătatea îndobitocitoare care te face să vorbeşti singur din ce în ce mai des, deziluziile unei vieţi ce curge implacabil spre un viitor ce nu-şi mai are sens şi scop.

Întunericul dens ca o pîslă în care toată viaţa mea se rederula, mă făcea …de fiecare dată…să-mi dau seama de nemernicia şi infatuarea mea când m-am hotărât să iau prea mult în piept viaţa. Odihna perversă a acestui întuneric ca o placentă îmi încărca iar şi iar bateriile ori de câte ori zăceam istovit de plâns şi urlete animalice de protest şi neputinţă privind fantomele vieţii mele trecute. Ieşeam înapoi prin uşiţă doar când simţeam acel impuls lăuntric că mai pot sta în picioare încă o rundă de viaţă În lumea reală vedeam, deja, altfel lucrurile în sensul unei detaşări totale şi a unei acceptări umilite a destinului propriu.

Vai de cei care nu si-au descoperit încă uşiţa!

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s