Când moartea începe să ne adune

Din prima clipă în care venim pe această lume (de parcă ar mai exista şi alta !) facem primul pas spre sfârşit. În noianul de incertitudini care ne copleşeşte viaţa, moartea este singura certitudine de neclintit. Toţi, fără excepţie, suntem pe moarte… singura problemă fiind când se va întîmpla acest lucru. Suntem înconjuraţi de moarte în fiecare zi auzind la ştiri, citind în cotidiene, vizionând la TV despre ea…dar întîmplată altora. Este deja o chestie banală precum ţigara de dimineaţă de la cafea sau muştarul ce însoţeşte o pereche de crenwurşti. Ajungem nici să n-o mai băgăm în seamă trecând-o cu vederea ca o ştire banală şi firească. Moartea este ca mersul pe bicicletă sau şofatul…îţi intră în sânge şi acolo rămâne toată viaţa. Trecem cu nonşalanţă peste prezenţa ei văzându-ne mai departe de de drumul care ne duce, implacabil, tot spre ea.

Şi totuşi noi, ca  fiinţe umane, avem ceva ciudat în noi datorat egoismului feroce al rasei. Deşi suntem conştienţi de înaintarea implacabilă şi ireversibilă către final, atunci când se întâmplă unui apropiat protestăm şi ne lamentăm sub diverse forme de parcă încheierea ciclului pentru acesta este împotriva naturii. Greşit. Suferim de fapt pentru dispariţia relaţiei sociale cu el (de rudenie, de prietenie, de colaborare şi multe altele) relaţie socială pe care am acceptat-o şi am cultivat-o dealungul timpului. De aceea evit, pe cât posibil, participarea la înmormântare încercând să mă păcălesc conştient că relaţia socială nu a dispărut. Acest lucru se mai cheamă şi păstrarea în subconştient a imaginii celui dispărut (la timp sau prea devreme…discutabile noţiuni) fără ca vizualizarea ceremonialului înmormântării să-ţi tulbure sălbatic echilibrul interior şi să-ţi şteargă imaginea cu care ai fost obişnuit de atâta timp şi care s-a amprentat în suflet pe post de rotiţă a lumii tale intime.

Moartea este cu adevărat o tragedie dar numai pentru cei care sunt în relaţii sociale cu cel în cauză, pentru ceilalţi fiind (la momentul respectiv) doar o împlinire a mersului naturii ceea ce înseamnă că rasa umană este împărţită în milioane de grupări sociale unde membrii grupării au …ipotetic…drepturi mai multe decât cei din altă grupare. Dreptul de a fi regretat, plâns, compătimit etc.

Culmea este că deja considerăm firească această atitudine şi sincer să fiu nici nu ştiu ce am putea pune în loc.

În final fiecare moare singur dar în virtutea relaţiei sociale murim şi noi puţin odată cu el.

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s