Buruienile din mintea unor pleşcari

Îmi duc traiul (încă) de zi cu zi pe o străduţă patriarhală din Bucureşti străjuită pe o parte şi alta de tei bătrâni care îşi fac de cap în fiecare an, primăvara, cu mirosul lor ameţitor ce pătrunde până în casă dacă ai ferestrele deschise. Totodată, exceptând câteva vile cu pretenţii de trai îmbuibat, strada este dominată de căsuţe cochete, umile, dar înconjurate de multă…multă verdeaţă fapt care  creiează o anumită intimitate  locaţiei. Când s-a cumpărat căsuţa in care locuiesc şi acum, verdeaţa ce o înconjura era impresionantă şi a contribuit mult la decizia de a locui acolo. Închipuiţi-vă o perdea  verde naturală de aproape trei metri înalţime pe toată lungimea gardului ce mă despărţea de nea Mitică vecinul,  perdea formată dintr-un liliac viguros şi conştiincios în înflorirea sa primăvăratecă, o tufă enormă de trandafiri din soiul acela “nesimţit” care ţinea flori din mai până în octombrie, o viţă de vie ce te ferea de arşiţa nenorocită a unui Bucureşti îmbâcsit şi murdar şi nu în ultimul rând (cireaşa de pe tort) un şir de tufe înalte care aveau prostul obicei să îţi bucure ochii cu flori dese şi de un galben proaspăt tot timpul anului. Observaţi că…din păcate… vorbesc la timpul trecut. Dar să continui. Datorită acestei “perdele naturale” am hotărât să nu fie puse niciun fel de perdele, draperii, obloane sau mai ştiu eu ce la ferestre. Din casa lui nea Mitică nu vedeam decât acoperişul şi atât, iar el îngrijea cu devotament şi pasiune toată această bucurie verde care te relaxa seara când soarele torid de vară dispărea din drum iar asfaltul dogorea năucitor. Iar dacă mai dădeai puţin şi cu furtunul cu apă microclimatul aromitor şi dumnezeiesc te făcea să nu te mai saturi să leneveşti în curticică pe un scaun comod cu o bere rece în faţă.

Eeeei…dar cum în ţara asta nimic din ce e bun nu ţine mult, nea Mitică s-a îmbolnăvit iar cei cărora le-a cedat proprietatea (este o poveste lungă) l-au băgat frumos în spital de unde nici că mai au de gând să-l scoată. Şi astfel, o familie anostă formată din indivizi urâţi la propriu şi la figurat, crescută în cutiile de chibrituri ale unui bloc, s-a trezit stăpână peste bucăţica de “rai”a lui nea Mitică. O Pleaşcă mai mare nici că se putea. Primul lucru pe care l-a făcut “Cocostârcul” (c-aşai spun pentru că este slab, înalt şi umblă cocârjat pe papainoage) a fost să taie teiul din faţa casei “lui”pe motivul că este găunos. Normal că nu l-a tăiat el ci cei de la ADP în baza unei solicitări exprese a ” animalului”. Când s-au apucat de treabă am încercat să-i opresc dar…iaca nu mai este teiul. Tăiat în bucăţi s-a dovedit că era mult mai sănătos decât mulţi dintre noi, dar răul fusese deja făcut. Câteva luni a fost linişte…că aveam şi eu teiul meu…iar Cocostârcul un trotuar plin de soare şi cu un asfalt înmuiat de căldură dominat de un ciot masiv în faţa curţii (avantaj eu)…până când…într-o zi mă trezesc cu nişte muncitori agitându-se în curtea ” Animalelor”. Câinii mei lătrau în draci aşa că am ieşit să mă lămuresc…şi m-am lămurit…tăiau perdeaua de verdeaţă. Am intrat în vorbă cu cel ce părea şefu’ întrebându-l scurt şi cu regret dacă nu este păcat ce face. S-a oprit din treabă, s-a uitat lung la mine, a oftat şi a spus : Am văzut eu lume proastă da’ ăştia dă în gropi. Păcat de aşa frumuseţe da’ dacă plăteşte ce să facem!

Cam pe la “doşpe” apăru şi “fameleonul” să constate constatarea, adică  ZUZA (o fiinţă ce se cheamă femeie în virtutea unor caracteristici fizice bănuite doar , cocoşată şi ea, cu un basc Mazăre pe cap şi nelipsiţii ochelari de soare) , Tuciuriul de fisu'(un “ăla” pe care dacă-l vezi noaptea umblând îmbrăcat în “treling”alb îţi scuipi în sân şi spui : ete bre un trening ce umblă singur) şi Cocostârcul fornăind a importanţă în faţa prăpădiţilor care asudau să distrugă ce nea Mitică îngrijise cu drag timp de 20 de ani. M-a mîncat la lingurică şi am aruncat întrebarea peste poartă:

– Da’ ce aveţi cu verdeaţa că nu vă încurcă şi e chiar frumoasă ? la care ZUZA , privind în altă parte, scuipă un răspuns categoric şi atot cunoscător :

– Ete na…nişte buruieni acolo!

Evident că discuţia a fost mai…amplă şi mai tăioasă…dar nenorocirea s-a întâmplat din nou. Mai mult…în locul nebuniei verzi au plantat 3 aschimodii rahitice de tuia luaţi probabil pe gratis sau de la solduri de jigăriţi ce erau…dar de…ei “stă” la vilă acu’ şi nu se cade să aibă buruieni în curte.

Acum…ca să le fac în ciudă…stau la fereastră de câte ori am prilejul şi îi privesc cu “obrăznicie” cum se fojgăie prin casă dintr-o cameră în alta. Ştiu că mă văd că îi urmăresc şi asta mă umple de satisfacţie văzând cât de mult îi deranjează şi mai ales cât de mult îi enervează. Dar mai am o satisfacţie:

Liliacul a dat din nou lăstari viguroşi…spre ciuda ZUZOMANILOR. A dracului BURUIANĂ !

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s