Marea păcăleală Episodul I Un mini serial despre promisiuni, realităţi şi posibilităţi

Pe o străduţă liniştită din Bucureşti, un om gospodar s-a gândit să-şi facă şi el o casă drăguţă unde să-şi petreacă bătrâneţile liniştit. Şi-a analizat bugetul, şi-a făcut calcule peste calcule, a căutat un arhitect bun dar ieftin, a căutat meseriaşi de prima mână pe care abia i-a convins să vină alături de el şi în final s-a apucat de lucru.

Pe zi ce trecea proiectul prindea viaţă iar casa se ridica solidă şi aspectuoasă între căsuţele modeste şi încovoiate de trecerea anilor. Toţi cei care treceau se minunau cu plăcere şi respect pe principiul “aşa da” sau “bravo vecine” apreciind munca şi modestia binecunoscută a acestui om…vecin de nădejde care mai mult făcea decât vorbea.

Dar…cum orice lucru bun în ţara asta nu rămâne nepedepsit…gospodarul avea un vecin păduchios, invidios, flămând, puturos, care-i “monitoriza” de după perdeaua mâncată de molii orice mişcare sau greşeală. Era de ajuns ca gospodarul nostru să scape o lopată de nisip pe trotuar că pac cu reclamaţia la primărie. Era de ajuns ca muncitorii să bocăne prea tare că pac cu reclamaţia la Inspectorat. Mai mult, în invidia ce-i rodea măruntaiele precum şobolanul foaia de rigips, se proţăpea în fiecare zi în faţa casei la ora când cei ce locuiau prin apropiere se întorceau de la slujbă şi îi provoca făţiş la comentarii negative asupra casei în cauză.

Că a făcut ferestrele prea mici…că dacă era el…,că a făcut acoperişul prea înclinat, că a plantat caişi în curte în loc de corcoduşi…care cresc mai repede…că a dat cu o decorativă piersică în loc de un roşu sau verde, că de unde a avut el bani să ridice asemenea casă (?), că dacă era el punea gresie albă în baie şi nu albastră că…că…că…

Casa asta îl “omora” pur şi simplu, îi torpila somnul mahmur, îi tăia pofta de mâncare care oricum depăşea cu mult ce avea el prin frigider, îi umplea ziua cu o ură bolnăvicioasă şi-i dădea crize de nervi când unul sau altul lăudau ce a construit vecinul.

Nu după mult timp, printr-un concurs de împrejurări care nu face obiectul acestei postări, prin judecată, prin şansa unor legături de rudenie dubioase şi a unor moşteniri înlănţuite, cârcotaşul a devenit pe deplin proprietar al casei celei noi dându-l afară în 48 de ore pe omul nostru. Acesta a privit trist la ce- a făcut cu sudoare şi sacrificii, a oftat, a înghiţit în sine un val de protest amar şi a plecat obosit nu de muncă ci mai degrabă de soarta nedreaptă.

Eeeei…dar cârcotaşul nostru nu s-a mulţumit cu ce avea şi înghesuit în sine de îngâmfarea putinţelor sale neputincioase a hotărât că dacă tot a trâmbiţat fără odihnă că ce ar face el dacă…s-a apucat de treabă…măcar aşa…ca să le dovedească vecinilor că avea dreptate şi că ştie el ce face. A angajat o echipă de meseriaşi de mâna a treia pe care oricum nu-i angaja nimeni pentru că nu erau în stare să facă nici măcar un coteţ ca lumea de se dusese deja vestea şi s-a apucat de treabă. A smuls geamurile cu tot cu zidărie, a smuls uşile şi le-a aruncat, a făcut zob toată gresia şi faianţa, a dărâmat acoperişul să-i facă altă înclinaţie, a săpat în ziduri să scoată instalaţia electrică ca să pună alta altfel, a tăiat caişii şi a pus corcoduşi care oricum s-au uscat că nu au fost plantaţi când trebuie (că trebuie să cunoşti chestiile astea…nu glumă) a dărâmat gardul solid gândindu-se la altfel de gard. După nici două luni de zile casa arăta ca o ruină în curs de refacere. De pomană îi spunea dirigintele de şantier s-o ia mai uşor că n-o să-i ajungă banii şi să nu strice ce era bun. Obstinaţia sa bolnăvicioasă era că tot ce a făcut celălalt trebuia distrus şi c-o s-arate el ce poate.

Ajuns în stadiul acesta dezolant cârcotaşul “norocos” constată cu stupoare că dirigintele a avut dreptate…nu mai avea un sfanţ să continue şi nici perspectiva unor alte venituri. Neputinţa de a continua îl sugruma şi îi dădea coşmaruri istovitoare dar păstra în ochii vecinilor, care se uitau întrebători la el, o atitudine sigură de genul “aveţi încredere că ştiu eu ce fac”. Mîndria lui prostească era mai presus de realitate.

Încolţit din ce în ce mai mult de datorii şi foame, într-o zi, cârcotaşul îşi privea “opera” de peste drum…ca să aibă o vedere de ansamblu…cugetă ce cugetă…se scărpină cu obidă în locul neatins de soare…scuipă a lehamite peste o urzică anemică şi-şi spuse cu ură ascunsă : dă-o dracului…mai bine o vând…s-o găsi vreun fraier s-o ia s-o facă la loc.

OARE !!!!

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s